Home » Despre Bioterorism » Conventia pentru Arme Biologice

Conventia pentru Arme Biologice

Convenţia pentru Arme Biologice

Convenţia pentru Arme Toxice şi Biologice a Naţiunilor Unite (BTWC) deschisă spre semnare simultan la Moscova, Washington şi Londra la 10 aprilie 1972 şi intrată în vigoare la 26 martie 1975, este la ora actuală principalul instrument împotriva războiului biologic.  În decembrie 2000, 153 de state ratificaseră sau aderaseră la convenţie, şi încă 16 semnaseră, dar nu o ratificaseră, iar în 2008, 159 de state ratificaseră sau aderaseră la convenţie.[1]  Aceasta stipulează o interzicere totală a pregătirii pentru războiul biologic.  La baza BTWC se află Articolul I, care specifică faptul că statele membre nu pot achiziţiona sau deţine arme biologice (BW) sub nici o formă.  Această interdicţie este întărită în Articolul II, care cere să se distrugă sau să se convertească în scopuri paşnice toate armele biologice, şi în Articolul III, cu prevederea sa de neproliferare.  După standardele actuale, BTWC este însă un tratat slab, pentru că îi lipsesc mecanismele de verificare şi aplicare.

Programele naţionale de arme biologice, accidentele şi cazurile criminale care au implicat agenţi biologici sau toxine, au făcut să crească cererea ca BTWC să fie echipată cu instrumente de verificare şi de aplicare.  Pînă acum, eforturile de întărire a BTWC prin intermediul unui protocol suplimentar cu implicaţii legale au eşuat, iar speranţele ca negocierea să se reia curând sunt slabe.

Progresele rapide în biotehnologie şi ingineria genetică sunt de asemenea o provocare la adresa vitalităţii şi relevanţei viitoare a convenţiei.  Participanţii la BTWC reafirmă periodic, la conferinţe de revizuire, interdicţia de bază în lumina dezvoltărilor tehnologice.

Cu toate acestea, eşecul celei de-a cincea conferinţe de revizuire din 2001, şi al sesiunii reluate în 2002, înseamnă că raza de acţiune a normei nu a mai fost adusă la zi de la cea de-a patra Conferinţă de revizuire, din 1996. În vreme ce biotehnologia actuală poate fi aplicată pentru a îmbunătăţi eficienţa agenţilor şi a proceselor lor de producţie, îngrijorătoare sunt tipurile de arme pe care ele le fac posibile. În această privinţă, eşecul celei de-a şasea conferinţe ar dăuna major relevanţei convenţiei.

Progresul în domeniul biologiei şi biotehnologiei alimentează de asemenea şi vechea controversă privind dreptul statelor, conform Articolului X al BTWC, de a avea acces la tehnologiile relevante şi de a participa la schimburile de informaţii. Noile tehnologii oferă numeroase posibilităţi de îmbunătăţire a bunăstării omenirii. Mai ales ţările în curs de dezvoltare nu le privesc doar ca pe mijloace de a îmbunătăţi siguranţa alimentară şi sanitară a societăţilor lor; ele urmăresc în mod activ şi crearea unei baze interne de cercetare biotehnologică, cu scopul de a sări una sau mai multe etape de dezvoltare. În acelaşi timp, dispersia naturală a tehnologiei alimentează temerile cu privire la proliferare ale mai multor ţări dezvoltate, care consideră că disponibilitatea crescută a cunoştiinţelor, capacităţilor şi materialelor sporeşte probabilitatea aplicării lor în programe de arme biologice.  Ele se referă la obligaţia de neproliferare din Articolul III, pentru a justifica implementarea de controale asupra tehnologiei şi crearea unei game de refuzuri de tehnologie şi strategii de interzicere ca parte a politicilor lor de contra-proliferare. Diferitele tipuri de preocupări – civil versus militar – crează orizonturi de aşteptare divergente din partea BTWC.

Controversa este exacerbată de incapacitatea convenţiei de a verifica respectarea interdicţiilor dictate.  Acest lucru se aplică în special utilizării de către primitor a bunurilor transferate.  În special transferurile de biotehnologie sunt dificil de monitorizat.  Pe de o parte, unele substanţe – agenţii microbieni sau componenţii lor – pot fi transferaţi în cantităţi atât de mici, încât pot trece nedetectaţi şi nemonitorizaţi. Pe de altă parte, tehnologiile relevante sunt de multe ori intangibile, întrucât includ date, procese şi experienţă, transferul acestora pe cale electronica, înregistrate pe un suport fizic, prin telefon sau în scris fiind foarte greu de controlat.  În plus, mare parte din echipamentele şi procesele utilizate pentru studiul şi producerea agenţilor microbieni au caracteristici de dublă utilizare: deşi conţin promisiunea de îmbunătăţire a vieţii, pot fi la fel de uşor aplicaţi în scopuri răuvoitoare, de exemplu pentru a îmbunătăţi stabilitatea şi virulenţa agenţilor de luptă, sau pentru a crea noi agenţi, pe baza unor anume componente ale unui organism.  Prin contrast cu alte arme, faza finală în care asemenea tehnologii cu potenţial de dublă utilizare sunt aplicate fără echivoc în scopul creării de arme biologice este practic inexistentă.  Prin urmare, conştientizarea faptului că o tranzacţie are loc, şi stabilirea faptului că tehnologia nu este deturnată pentru scopuri prohibite de BTWC devin probleme de securitate deosebit de complexe.

O parte importantă a viitorului proces de verificare va trebui deci să se concentreze asupra menţinerii transparenţei transferurilor de tehnologie (contribuind astfel la crearea încrederii).  În plus, devine din ce în ce mai clar că securitatea şi conceptul de securitate nu se mai pot limita la “securitatea militară”.  Securitatea implică mai multe niveluri, cum ar fi securitatea personală, securitatea economică (pentru companii, state, etc.), securitatea societăţii (inclusiv problemele de sănătate şi de siguranţă a apei şi alimentelor), securitatea politică (supravieţuirea regimurilor), securitatea mediului, şi aşa mai departe.  Dezastrul SIDA din mai multe ţări africane ilustrează felul în care aceste niveluri se întrepătrund.  Un viitor regim de control al transferurilor de tehnologie, în sprijinul prevenirii transformării bolilor în arme, va trebui gândit în asemenea fel încât să nu provoace îngrijorări de natură etică sau privind bunăstarea omenirii.

Dinamica armamentului poate oferi idei despre modul în care entităţile politice – actorii statali şi non-statali, cum ar fi organizaţiile teroriste sau criminale – îşi  pot structura programele pentru a achiziţiona arme biologice.  Modelul de asimilare identifică, pe de o parte, un set de factori favorizanţi care au un rol major, iar în unele cazuri chiar critic, asupra felului în care se structurează programul de arme biologice, şi, pe de altă parte, un set de factori contextuali, care determină dacă există sau nu motivaţie politică pentru a începe sau a continua programul.  În eventualitatea că un asemenea program este demarat, rămân încă multe dificultăţi de depăşit înainte ca arma să fie asimilată în doctrina militară de bază.

Modelul de asimilare studiază aspectul de cerere al procesului de achiziţionare a armelor.  În special analiza bazei materiale dă la iveală ingrediente care ar putea lipsi din sistemul de sprijin al dinamicii armamentului, creând astfel dependenţa de import a unei entităţi politice.

Astfel, devine posibil să studiem procesul transferului de tehnologie (cel mai vizibil aspect al aşa-numitului proces de proliferare) din perspectiva cererii.  Această dinamică este analizată atât pentru actorii statali, cât şi pentru cei non-statali.  Analizele dovedesc complexităţile programelor de arme chimice, şi scot în evidenţă diversele niveluri la care conceptul de transfer de tehnologie ar putea fi relevant pentru detectarea timpurie şi prevenirea unui program de arme biologice.

În lumina provocărilor specifice pe care natura biologiei şi biotehnologiei le prezintă pentru monitorizarea şi verificarea activităţilor în sprijinul normelor de prevenire a transformării bolilor în arme, se impune şi analizarea conceptului de “tehnologie cu dublă utilizare”.

Cu toate acestea, înţelegerea conceptului trebuie dusă mai departe de tradiţionala paradigmă civil-militară deoarece BTWC, în virtutea criteriului scopului general (GPC), distinge între scopurile permise şi cele interzise.  Operaţionalizarea GPC este cheia transformării modelului propus într-unul aplicabil la fluxurile de tehnologie permise de convenţie.

Baza înţelegerii aspectului de cerere al unui potenţial program de arme biologice, pleacă de la interacţiunea dintre diferitele tipuri de unităţi economice.  Această interacţiune, în combinaţie cu rolul de supraveghere al autorităţilor naţionale şi cu un organism internaţional care să le cuprindă pe toate, şi care să fie răspunzător şi de crearea unor standarde comune pentru transferurile de tehnologie, va permite transparenţa în ceea ce priveşte aplicarea tehnologiei după transfer. 

Factorii favorizanţi şi contextuali determină alocarea priorităţilor de către guvern.  Astfel, resursele pot fi investite în proiecte legitime din domeniul biologiei şi biotehnologiei, sau în sprijinul unor programe ofensive (nelegitime) de arme biologice.  În acest stadiu, natura guvernării joacă cel mai important rol în structurarea dinamicii înarmării.  Se observa mai devreme că dovezile istorice nu oferă nici un sprijin pentru afirmaţia că anumite tipuri de guvernări (de exemplu, aşa numitele state-teroriste) vor fi cele care să urmărească dezvoltarea armelor chimice sau biologice. 

Nevoia de a achiziţiona arme biologice derivă din zona de tensiune dintre percepţia ameninţării şi normele internaţionale.  În vreme ce sursele de nesiguranţă pot diferi în funcţie de tipul de organizaţie politică, punctul cheie este că, dacă liderii politici decid să ia măsuri pentru împlinirea acestei nevoi, vor structura dinamica înarmării în aşa fel încât să maximizeze şansele încheierii ei cu succes.  Într-o democraţie, liderii politici trebuie să facă faţă opiniei publice, şi vor dezvolta un discurs corespunzător (de la invocarea ameninţărilor existenţiale externe, pînă la necesitatea secretului) pentru a învinge opoziţia parlamentară sau extraparlamentară sau, cel puţin, pentru a convinge suporterii-cheie (de exemplu oamenii de ştiinţă, militarii, etc.) de nevoia copleşitoare a a avea asemenea arme.  Prin contrast, o dictatură va fi mult mai puţin preocupată de opinia publică.  Suporterii-cheie s-ar putea simţi obligaţi să participe la programele de înarmare de teamă pentru siguranţa personală, sau să contribuie în mod voluntar datorită afinităţilor ideologice cu liderii politici, pentru şansa dezvoltării carierei, sau pentru finanţări generoase oferite altor tipuri (legitime) de cercetări.  S-ar putea de asemenea întâmpla să investească mai multe resurse pentru a depăşi, de exemplu, deficienţele ştiinţifice sau tehnologice ale bazei materiale.

Sunt puţine ţările despre care se crede că au programe ofensive complete de arme biologice, deşi există unele îngrijorări că anumite state întreţin capacităţi de producţie a agenţilor biologici care ar putea fi rapid activate, sau că inserează cercetarea şi dezvoltarea ofensive în programe (altfel legitime) de arme biologice defensive.  Prin contrast, biologia şi biotehnologia progresează într-un ritm din ce în ce mai accelerat.  În unele cazuri, cercetarea şi dezvoltarea sunt generos susţinute din fonduri publice.  În ciuda dinamicii clar non-militare, multe din descoperirile, tehnologiile şi procesele rezultate pot contribui semnificativ la viitoarele programe de arme biologice.  Există două moduri în care s-ar putea întâmpla aşa ceva.  Mai întâi, tehnologiile dezvoltate pentru uzul civil sunt instantaneu aplicate în scopul obţinerii de arme biologice.  Un transfer masiv de tehnologie din zona civilă către cea militară se poate întâmpla în cazul unei crize majore: trecerea la producţia de agenţi biologici militari în instalaţiile industriale nu durează mai mult de câteva zile.  Deşi fezabilă din punct de vedere tehnic, realitatea poate fi mult mai puţin dramatică, pentru că nu s-ar produce nici un proces de asimilare, şi prin urmare trupele nu ar fi pregătite pentru războiul biologic ofensiv.

Biotehnologia produce tehnologii de facilitare pentru numeroase aplicaţii civile, care contribuie la viitoarele acumulări de informaţii şi la îmbunătăţirea produselor şi proceselor.  Aceste dezvoltări transformă treptat baza materială prin îmbunătăţirea fundamentelor educaţionale, ştiinţifice şi tehnologice ale societăţii în care au loc.  Cu alte cuvinte, ele permit societăţii să demareze un program avansat de arme biologice.  Împreună  cu convingerea crescândă că tehnologiile viitoare ar putea transforma patogenii în arme controlabile, reducând în acelaşi timp riscul pentru propriile trupe şi pentru populaţia civilă, ele ar putea face să scadă preţul unui program de înarmare.  Această dezvoltare treptată este mai probabil să fie însoţită de investigaţii despre felul în care noile arme biologice ar putea fi incorporate în doctrina militară, pregătind astfel terenul pentru procesul dual de luare a deciziilor.

Unul din efectele directe al tratatelor de dezarmare este că elimină necesitatea ghidajului operaţional pentru arma interzisă.  Lipsa de pregătire operaţională la diversele niveluri ale organizaţiei militare transformă rapid arma respectivă într-un obiect inutil din arsenalul militar.  Eliminarea unei categorii de arme din doctrina militară este, împreună  cu eliminarea fizică a arsenalelor existente, un impediment crucial în calea reînarmării viitoare.  Însă eficienţa tratatelor de dezarmare în această privinţă este direct legată de dimensiunile şi claritatea prohibiţiei.  Ameninţarea către BTWC şi CWC din partea aşa-zişilor agenţi neletali (inclusiv agenţii pentru controlul mulţimilor) nu derivă atât din proprietăţile intrinseci ale agenţilor biochimici, cât din faptul că unităţile militare păstrează cunoştinţe operaţionale despre utilizarea lor în luptă.  După cum dovedeşte şi dezbaterea actuală pe tema aşa-numiţilor agenţi chimici şi biologici incapacitanţi în SUA, se pot găsi argumente în sprijinul asimilării lor cu armele militare (de exemplu, lupte în mediul urban, unde civilii se amestecă cu militarii, prezenţa mass-media, etc.), şi deja se fac presiuni pentru a reformula convenţiile şi a exclude aşa-numiţii agenţi biochimici incapacitanţi din definiţia armelor chimice şi biologice.  Existenţa cunoştinţelor şi experienţei tehnice de acest tip reduce dimensiunile anumitor praguri din dinamica înarmării.  De asemenea, redefineşte circumstanţele în care transferul masiv de tehnologie din zona civilă în cea militară ar fi mai puţin problematic în mobilizarea pentru războiul biologic. 

Ca şi în cazul statelor, este posibil ca mult mai multe entităţi teroriste sau criminale să fi încercat să obţină capacităţi chimice sau biologice, dar să îşi  fi abandonat eforturile în faţa obstacolelor uriaşe şi a împuţinării motivelor de a le folosi.

Natura de dublă utilizare a multor tehnologii relevante pentru cercetarea, dezvoltarea şi producerea de arme biologice ocupă un loc central în literatura despre posibilele metode de verificare ale BTWC.  În înţelesul său cel mai comun, în studiile despre controlul armamentului şi dezarmare, „dubla utilizare” înseamnă că tehnologia creată pentru aplicaţii civile poate fi folosită şi pentru scopuri militare (spin-on) sau viceversa (spin-off).  Însă crearea unui regim de control pentru tehnologiile cu dublă utilizare necesită o mai completă înţelegere a conceptului şi a termenilor săi componenţi.  Cum cea mai mare parte a tehnologiei necesare în cercetarea, dezvoltarea şi producerea de arme biologice are largi aplicaţii civile, sarcina de a asigura faptul că aceste activităţi se supun normelor care interzic transformarea bolilor în arme este una complexă.

Două caracteristici unice armelor biologice fac acest ţel şi mai greu de atins:

- ingredientul activ al armei (agentul biologic) este esenţial atât în crearea armei ofensive, precum şi în dezvoltarea unor mijloace cheie de protecţie sau de gestionare a consecinţelor expunerii la agentul biologic (cum ar fi vaccinurile şi medicamentaţia); şi

- stadiul final al dinamicii înarmării, în care tehnologiile aplicate nu au alt scop decât militarizarea, poate să nu devină vizibil decât când agentul biologic este anexat unui sistem de livrare.

În cadrul unui viitor regim de transparenţă, merită păstrat conceptul criteriului scopului general din Articolul I al BTWC.  Microbii, alte substanţe infectante sau toxine nu sunt considerate agenţi biologici de luptă dacă sunt folosiţi pentru alte trei scopuri permise, cum ar fi profilaxia, protecţia şi alte scopuri paşnice.