Home » Despre Bioterorism » Definirea terorismului

Definirea terorismului

Deşi de-a lungul timpului au fost elaborate foarte multe studii despre fenomenul terorismului, nu s-a reuşit o definiţie a terorismului unanim acceptată. Şi aceasta pentru că sunt dificultăţi enorme în definirea lui. Pentru varii motive, unele subiective, altele obiective (cum ar fi delimitarea terorismului de alte crime), toate încercările de a ajunge la o definiţie a terorismului s-au dovedit insurmontabile. Dificultăţi filozofice, politice, ideologice şi de natură legală au făcut imposibil acest lucru.


Principalii factori care îngreunează definirea terorismului sunt: diferenţa de opinii şi abordări în ce priveşte lupta de eliberare a popoarelor de sub dominaţia colonială şi străină, mişcările de eliberare naţională, războaiele civile şi alte conflicte interne, analogia şi similaritatea cu alte concepte, cum ar fi violenţa, asasinatele politice, războiul de gherilă, anarhismul.


Actul de terorism se caracterizează  în principal prin intenţia de a teroriza, înfricoşa populaţia, prin lovirea prin surprindere şi fără nici un fel de discriminare a victimelor, prin folosirea de mijloace capabile să producă o stare de pericol general (care afectează cât mai multe persoane) şi prin folosirea unor persoane nevinovate ca ţinte.
Într-un studiu al terorismului , Alex Schmid analizează conţinutul a 109 definiţii ale terorismului găsind următoarea frecvenţă a conceptelor folosite:


•    „Violenţă” şi „forţă” apar în 83.5% dintre definiţii,
•    „Motivaţii politice” în 65%,
•    „Frică”, cu accent pe „teroare” în 51%,
•    „Ameninţare” în 47%,
•    „Efecte psihologice” şi „reacţii anticipate” în 41.5%,
•    „Discrepanţa între obiective şi victime” în 37.5%,
•    „Acţiuni intenţionate”, „planificate”, „organizate” şi „sistematice” în 32%,
•    „Metodă de luptă”, „strategie” şi „tactică” în 30.5%,
•    „Victimizarea civililor, a noncombatanţilor şi elementelor neutre” în 17.5%.


Trei elemente dintre cele enumerate depăşesc procentul de 50%: violenţa şi forţa, motivaţia politică şi intenţia de a produce frică, teroare, ceea ce denotă că este pe cale să se înfiripe un consens în definirea terorismului, dar s-ar putea ca aceasta să fie un consens numai în Occident, nu şi în celorlalte ţări de pe glob.


Confruntarea dintre ţările afectate de terorism şi grupările teroriste este considerată  a fi de fapt un conflict asimetric, în care forţa „militară” inferioară, a grupărilor teroriste, caută să obţină avantaje în faţa unui adversar mai puternic, puterea de stat, prin folosirea de mijloace de luptă neconvenţionale (actele teroriste) ca mijloc de compensare a considerabilei disproporţii în raportul de forţe. Ca diferenţe esenţiale între războiul convenţional şi terorism pot fi subliniate:


•    Mărimea unităţii de luptă – mare în războiul convenţional (armată, corp, divizie, batalion); mică la terorişti (de obicei sunt 10 persoane).
•    Armamentul – întreg arsenalul militar în războiul convenţional; arme de foc, grenade, dispozitive explozive, arme albe în acţiunile teroriste; în cazuri izolate s-au folosit de către terorişti arma chimică (gaze toxice), arma biologică (antrax) şi rachete sol-aer.
•    Tactici – operaţii comune ale categoriilor de forţe armate, conform manualelor militare, în războiul convenţional; răpiri, asasinate, atentate cu bombă, deturnări, luări de ostatici în acţiunile teroriste.
•    Ţinte – în războiul convenţional, de regulă unităţi militare, infrastructură industrială şi de transport; pentru terorişti, simboluri de stat, opozanţi politici şi publicul larg.
•    Obiectivul urmărit – nimicirea inamicului în războiul convenţional; în actul terorist intimidarea, inducerea fricii, a terorii în rândul maselor şi guvernanţilor.
•    Ocuparea unor teritorii – da în războiul convenţional, nu pentru terorişti.
•    Portul uniformei – da în războiul convenţional, nu pentru terorişti.
•    Delimitarea teatrelor de operaţii – da în războiul convenţional, nu pentru terorişti.
•    Legalitate internaţională – da în războiul convenţional, (cu respectarea dreptului internaţional), nu pentru terorism.
•    Legalitate internă – da pentru războiul convenţional, nu pentru terorism.
Principalele elemente de definire a terorismului sunt :
•    Mijloacele – acţiuni violente,
•    Metoda – inducerea fricii, a terorii
•    Ţinta – civilii,
•    Scop – producerea unei schimbări politice majore,
•    Actori – indivizi sau  grupuri nonstatale.


În momentul în care se va reuşi, pe baza acordurilor internaţionale, definirea terorismului, va fi posibilă o campanie internaţională împotriva terorismului şi a organizaţiilor teroriste, chiar dacă unele state ar fi de acord cu revendicările acestora. Prin urmare, faptul că, în ciuda numărului tot mai mare de instrumente internaţionale care incriminează terorismul, o definiţie general acceptată încă nu a fost găsită nu este accidental. Recunoaşterea din anul 1994 a Comisiei ONU de Drept Internaţional reflectă corect realitatea: „Pînă acum comunitatea internaţională nu a elaborat o definiţie unică a terorismului.” 


Sub raport juridic, primele tentative de definire a terorismului au apărut în timpul „Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”, cu ajutorul lui Quintilliano Saladana, care a introdus în cadrul Academiei de la Haga în 1925 conceptul de „crimă internaţională”, cuprinzând în sfera sa de definiţie crimele împotriva drepturilor omului şi crimele împotriva şefilor de stat sau reprezentanţilor diplomatici. 


Conferinţa de la Haga din 1933 a definit terorismul ca pe „un act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau libertăţii oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorităţii publice sau împiedicarea acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte conturbarea relaţiilor internaţionale.”
De asemenea, în cadrul conferinţei de la Copenhaga din anul 1935 s-a definit juridic terorismul ca „act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorităţii publice sau împiedicării acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte destabilizarea relaţiilor internaţionale.”


Prima definiţie a terorismului în cadrul dreptului penal internaţional a fost formulată în Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului, deschisă spre semnare în 1937. Conform acesteia, erau considerate acte de terorism „toate actele criminale ândreptate împotriva unui stat şi destinate sau calculate să creeze o stare de teroare în mintea persoanelor particulare, sau unui grup de persoane, sau marelui public.”


În articolul 1 al acestei Convenţii, actele de terorism erau enumerate ca fiind: orice act premeditat cauzând moartea sau vătămarea corporală gravă sau pierderea libertăţii a şefului statului, succesorilor ereditari sau desemnaţi, soţiilor lor, precum şi persoanelor însărcinate cu funcţii publice, când actul este ândreptat împotriva lor în calitatea lor publică; distrugerea premeditată sau deteriorarea proprietăţii publice sau proprietăţii destinate unui scop public; orice act premeditat calculat să pună în pericol viaţa membrilor comunităţii; orice încercare de a comite o infracţiune din cele enumerate mai sus; prelucrarea, obţinerea, posesia sau furnizarea de arme, muniţii, explozivi sau substanţe nocive în vederea comiterii de astfel de infracţiuni în orice ţară. 


În anul 1945 s-a încercat din nou să se definească terorismul, când Comisia de Drept Internaţional a Naţiunilor Unite a schiţat Codul Infracţiunilor împotriva Păcii şi Securităţii Omenirii. Acest Cod limita terorismul la „iniţierea sau încurajarea de către autorităţile unui stat a activităţilor teroriste în alt stat sau tolerarea de către autorităţile unui stat a activităţilor organizate, planificate pentru a ândeplini acte teroriste în alte state.”  Eşuarea definirii agresiunii a stopat totuşi progresele Comisiei.


În anul 1972, impulsionat de răpirea atleţilor israelieni la Olimpiada de la Munchen, de către gruparea teroristă Septembrie Negru, Secretarul General al Naţiunilor Unite, Kurt Waldheim, a încercat să introducă pe agenda Naţiunilor Unite „măsuri pentru prevenirea terorismului şi altor forme de violenţă care primejduiesc sau iau vieţi nevinovate sau pun în pericol libertăţile fundamentale”. 


Conform Rezoluţiei 51/210 a Adunării Generale ONU din 17 decembrie 1996, atentatele teroriste sunt: „Actele criminale înfăptuite în scopuri politice, cu intenţia de a provoca populaţiei sau unui grup de persoane o stare de teroare şi care nu pot fi justificate în nici o circumstanţă, indiferent de motivaţiile politice, filozofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice altă natură care le-ar putea justifica.”
Rezoluţia 54/164, intitulată „Drepturile Omului şi terorismul”, adoptată de Adunarea Generală a ONU pe 17 decembrie 1999, defineşte actele teroriste ca fiind „activităţi urmărind distrugerea drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi democraţiei, ameninţând integritatea teritorială şi securitatea statelor, destabilizând guvernele constituite legitim, subminând societatea civilă pluralistă şi având consecinţe adverse pentru dezvoltarea economică şi socială a statelor.” 


Recomandarea 1426 a Adunării Parlamentare Europene consideră act terorist „orice infracţiune comisă de indivizi sau grupuri recurgând la violenţă sau la ameninţarea cu folosirea violenţei împotriva unei ţări, instituţiilor ei, populaţiei în general sau în particular împotriva unor indivizi, fiind motivată de aspiraţii separatiste, concepţii ideologice extremiste, fanatism sau factori subiectivi sau iraţionali, şi care intenţionează să creeze un climat de teroare printre autorităţile oficiale, anumite persoane sau grupuri din societate, sau marele public.”


Decizia Cadru asupra Combaterii Terorismului, adoptată de Consiliul Europei la 13 iunie 2002, stipulează la art. 1 că actele teroriste pot fi definite ca „infracţiuni comise cu intenţie de un individ sau un grup împotriva uneia sau mai multor ţări, instituţiilor sau populaţiei, cu scopul intimidării lor şi alterării serioase sau distrugerii structurilor sociale, economice sau politice ale unei ţări.” Acelaşi articol enumeră acţiuni care pot fi considerate infracţiuni teroriste: crimă, vătămarea corporală; răpirea; luarea de ostateci; ameninţările; şantajul; furtul; jaful; fabricarea, posesia, achiziţionarea, transportul sau furnizarea de explozivi, arme sau arme nucleare, chimice sau biologice; capturarea de aeronave, nave sau alte mijloace de transport bunuri sau persoane; eliberarea de substanţe periculoase sau provocarea de incendii, inundaţii sau explozii al căror efect este punerea în pericol a vieţii; perturbarea sau întreruperea alimentării cu apă, energie sau alte resurse naturale al căror efect este punerea în pericol a vieţii umane; ameninţarea cu comiterea oricărui act enumerat mai sus.


În anul 2003, la propunerea Secretarului General al ONU, a fost constituită o comisie specială, formată din 16 istorici, sociologi, diplomaţi, militari şi filozofi, destinată să studieze istoria terorismului şi să dea o definiţie exactă a termenului de „terorism” tocmai din cauza subiectivităţii care există în folosirea noţiunii de terorism, acelaşi activist fiind denumit de o parte „terorist”, iar de cealaltă parte „luptător pentru libertate”. La 2 decembrie 2004 comisia a publicat concluziile în Raportul intitulat „O lume mai sigură: răspunderea noastră comună”, care conţine 101 recomandări menite să permită Naţiunilor Unite să gestioneze în mai bune condiţii crize de felul celei irakiene. În acest document terorismul este definit drept „o acţiune destinată să provoace morţi sau răniţi în rândurile cetăţenilor sau necombatanţilor, în scopul ameninţării populaţiei sau al şantajării guvernelor sau organizaţiilor internaţionale pentru a face sau a nu face ceva anume”.  Comisia ONU nu se opune ideii că, în anumite situaţii, Consiliul de Securitate ar avea legitimitatea de a declanşa un război preventiv împotriva unei ţări sau a unei organizaţii internaţionale teroriste, în mod special dacă este vorba de o ameninţare teroristă atomică. De aceea, Consiliul de Securitate trebuie să analizeze cu responsabilitate toate alternativele, declanşarea războiului antiterorist fiind ultima dintre ele.


Statele Unite definesc, începând din anul 1983, „terorismul”, „terorismul internaţional” şi „gruparea teroristă” (Titlu 22 al Codului SUA, art.2656f(d)) astfel : termenul „terorism” înseamnă violenţă premeditată, motivată politic, ândreptată împotriva unor ţinte necombatante, făptuită de grupuri aparţinând unor naţiuni sau de agenţi clandestini, de regulă menită să influenţeze un public; termeul „terorism internaţional” înseamnă terorism ce implică cetăţeni sau teritorii ce aparţin mai multor state; termenul „gruparea teroristă” înseamnă orice grup ce practică, sau care cuprinde subgrupuri semnificative ce practică terorismul internaţional. În sensul acestei definiţii termenul „necombatant” cuprinde, pe lîngă civili, personal militar care în momentul producerii incidentului este neînarmat şi/sau nu este de serviciu. Sunt considerate drept acte teroriste atacurile asupra instalaţiilor militare sau personalului militar înarmat atunci când nu există o stare de ostilităţi militare la locul respectiv.


Pentru prima dată terorismul este definit de legislaţia română în Legea nr.535 din 25.11.2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.  În capitolul I, la art.1, se precizează că „terorismul reprezintă ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici: sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive; au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică, vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora; produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor urmărite”.
În art.2 se încearcă o definire a actelor teroriste, enumerându-se însă doar condiţiile pentru care fapta săvârşită de o entitate devine act terorist şi este sancţionată potrivit legii, iar art.32, litera „b”, prevede că „preluarea fără drept a unei aeronave, prin orice mijloace, precum şi exercitarea fără drept a controlului asupra acesteia se pedepsesc cu detenţiune severă de la 15 la 30 de ani şi interzicerea unor drepturi”.